La "munca de jos"

Eram deja o mica "vedeta" printre corespondentii Mediafax. Ajunsesem sa castig niste sume pe care nici nu mi le imaginasem pe vremea cand lucram in petrol. Dar a venit si ziua in care a trebuit sa pun "tocul" in cui, in favoarea ciocanului, fierastraului... Nu c-as fi dat rasol, dar a dat Sarbu drumul la bani pentru constructia si echiparea statiei locale PRO FM Ploiesti. Si sa ma vezi, de la negocieri cu Primarul sau Presedintele Consiliului Judetean, la negocieri cu vanzatorii de material lemnos. "Cat dai nene patratii de 20 ? Da' aia de 10? Da' placa de PAL cat e?" Ca pe vremea ceea nu se inventase pe la noi rigipsul, montantii metalici, OSB-ul... Si cauta mijloace de transport, ca trebuia ceva material sa compartimentezi ditamai sala. Si, daca la "patrati" ne-am mai descurcat cu un scripete, sa-i urcam pana la etajul 6, la placile de PAL am avut o problema, ca nu incapeau nici in lift, nici pe fereastra, abia-abia i-am carat cu carca, 6 etaje, de ne-au iesit ochii. Si cu geamurile pentru "ciclop" am avut o problema. Ca am vrut sa avem o vedere "generoasa", asa ca le-am carat tot pe scari. 3 foi de geam de aproape 2 metri lungime.... Si cauta si panza de sac, si vata de sticla, ca nu se gasea la sul, ca acum, o luam la baloti... Dar cel mai distractiv a fost cand am plecat la vanat cartoane de oua. Nu radeti, ca la vremea aceea era considerata cea mai eficienta metoda pentru izolare fonica. Intre timp, in peisaj, aparuse si Jerry, angajat initial ca sofer pentru deplasarile mai lungi in teritoriu. Asa ca l-am luat pe Jerry si ne-am "napustit" in Hale, la precupeti. "Saru' mana, ne trebuie si noua niste cartoane de oua. Le platim, nu asa..." "Pai n-am cum sa va dau, ca-mi trebuie si mie, ca le dau la schimb cand cumpar ouale." Cam asta era raspunsul standard. Dar am gasit si un suflet milos. "Cate va trebuie, mama?" "Pai... vreo 100." "Cateeee???" "Vreo 100" " Pai de unde pacatele mele sa va dau 100. Hai ca 20-30 oi mai gasi..." "Pai si n-ai matale vreo cunostinta de la care sa mai luam?" "Hai ca-ntreb, da' mai treceti maine p-aci." Cu chiu cu vai, am reusit sa strangem 100 de cartoane, dar i-am lasat pe precupeti cu o mare dilema: copiii astia ori isi deschid "privat" cu oua, ori au luat-o razna... Noi insa eram fericiti ca aveam toate materialele si puteam sa incepem amenajarea. Vreme de 2-3 saptamani n-am stiut altceva decat scheme de amplasare, bormasina, sa fixam "patratii" si foile de PAL, fierastrau, sa le ajustam, solutii de fixare a cartoanelor de oua pe pereti, croit si cusut panza de sac cu care urma sa acoperim peretii, ce mai, plecam dimineata si ajungeam noaptea acasa, munciti ca niste salahori in port. Dar era frumos, pentru ca ne construiam visul. Si chiar daca unghiurile nu erau intotdeauna perfecte, eram mandri de munca noastra. Spre final, cand deja adunam ultimele urme de talas si moloz, am facut chiar si primul barter. Piritex-ul ne-a dat mocheta contra reclama, pe care urma s-o difuzam mai tarziu, cand instalam sculele si porneam emisia locala. Dar despre asta... un bob zabava, ca va povestesc mai tarziu.